Un alt fel de bilanţ…

… Căci am o senzaţie vecină cu urticaria când mă refer la cel contabil. Ştiu eu de ce şi îmi este suficient.

M-am tuns. Mai precis, sunt cheală. Pitici pe creier, ca prim impuls. O cădere în capcana propriei mele minţi. Nevoia de a face curăţenie în jurul meu, un fel de filtrare a omilor care nu văd fiinţa de dincolo de brand. Io nu mi-s o imagine ori o proiecţie a cuiva, nici o sumă de proiecţii a celor cu care am intrat şi intru în contact. Io sunt io şi sunt altceva. O creatură ce nu seamănă cu nimic din ceea ce se tot vehiculează sau arată cu degetul, într-un fel sau în altul, care se străduieşte să scape de imprinturi, preconcepţii şi psihoze. Gestul a fost prea radical, recunosc că mă afectează enorm, dar încerc să privesc partea plină a paharului şi să învăţ a trăi cu asta. Adică fără pletele mele lungi şi negre care atrăgeau prea mult atenţia. Ştiu, sunt o fraieră căci de ce ţi-e frică de aia nu scapi. Chelia o s-o atragă şi mai mult. Asta e, mergem înainte cu materialul actual din dotare.

Prefer, din ce în ce mai mult, să pun distanţă între mine şi lume decât să dau mereu explicaţii, redundante dealtfel, sau să spun o minciună credibilă doar pentru că minciuna, ipocrizia, secretul lui Polichinelle, manipularea şi nevoia de control stau la baza funcţionării şandramalei numită societate umană. Oamenii tot ce vor ei să vadă, văd. Miopii şi hipermetropii aproximează dar nu o fac la fel de bine ca un program care converteşte un RAW în JPG, de exemplu.

Observ că indivizii, în talmeş-balmeşul din capul şi din jurul lor, aleargă înspre şi de senzaţii, într-un mod stupid de previzibil şi ciclic. Sau că judecă pe alţii ca să  distragă atenţia de la ei înşişi, bolnavi fiind de aceleaşi probleme, fără soluţii dealtfel. Pentru că schimbările au loc, chiar dacă cu stimuli dinafară, întotdeauna din interior. Nu merge cu „las’ să se schimbe alţii că după aia mă schimb şi io”. Încerc să mă vindec şi de metehnele astea. Îmi doresc să mă pot anula şi să mă reconstruiesc până ajung  ceea ce vreau a fi: o fiinţă cu cât mai puţine dependenţe şi cât mai puţin afectată de acţiunile şi reacţiile celorlalţi. Deja tai în carne vie şi nu-mi mai fac din senzaţii un scop. Există mereu un deasupra la orice. De ce nu mi-aş dori să ies dintr-un cerc vicios?

Am renunţat la unii prieteni. Sau ei la mine, din varii motive. Nu-i bai. N-a fost să fie. În continuare nu înţeleg de ce, dacă tot avem aşteptări de la unii şi de la alţii, nu ne asumăm dezamăgirile. Proiectăm, fantasmăm, ne permitem să credem că ceilalţi funcţionează conform aşteptărilor şi fantasmelor noastre şi apoi tot noi ne simţim ofensaţi. N-am nimic împotriva fantasmelor atâta timp cât nu cădem în capcana propriei minţi şi  încercarea extrapolării lor în real nu face rău nimănui, inclusiv nouă înşine. Să nu uităm că, totuşi, nu trăim într-o lume ideală ci într-una în care preconcepţiile, condiţionările şi imprinturile proaste predomină. Chiar şi conştient fiind, nu este uşor să scapi de tot ce a fost săpat în creierul tău cu mii de ani înainte de a te naşte. Ba dimpotrivă, luptele cu sinele devin atroce. Unii se întorc înapoi în mlaştină, alţii clachează psihic, foarte puţini reuşesc să treacă dincolo şi să-şi asume ceea ce sunt ei de fapt (adică cu totul altceva decât li s-a spus că sunt sau că trebuie să fie) sau că trăiesc în mijlocul unui bullshit numit societate omenească.