Cioran, Ibn Ţufail şi despre prosteasca infatuare vis-a-vis de cunoaştere a unora

„Nu propriile-mi începuturi, ci începutul mă interesează. Dacă mă izbesc de propria-mi naştere, de o obsesie minoră, e din cauză că nu pot să mă lupt cu primul moment al timpului. Orice suferinţă individuală se reduce, în ultimă instanţă, la o suferinţă cosmogonică, fiecare din senzaţiile noastre ispăşind acea nelegiuire a senzaţiei primordiale, prin care eul s-a strecurat în afara a nu ştiu ce…”

(Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”)

Există un loc şi anumiţi timpi în care eu mă înţeleg foarte bine cu Cioran. Aş putea spune chiar că, dintre mulţi deştepţi ai tuturor timpurilor, el este unul dintre puţinii pe care nu l-am surprins bătând câmpii. Parcă tot ce spune se reflectă în concret. Sau cel puţin în concretul meu. Şi totuşi, atât de multă lume se regăseşte în spusele lui. E îngrijorător sau nu, asta contează mai puţin. Contează doar faptul că, cu tot pesimismul şi negativismul lui, dă dovadă de multă amplitudine, nicidecum de rigiditate.

Uneori, la mine în tărtăcuţă, conexiunile se fac cu o viteză care mă uimeşte şi pe mine, ţinând cont că eu am o problemă, probabil congenitală, cu scurtcicuitele şi cu întârzierea creerii legăturilor între sinapse.

Şi ca să mă explic. Citatul de la începutul însemnării m-a dus cu gândul, direct şi fără nici o răspântie care te poate arunca pe coclauri, la o legendă persană scoasă la lumină de un anume Ibn Ţufayl şi anume „Hayy ibn Yakzan” (“Cel viu, fiul celui treaz”), preluată şi redată în alt fel de la însuşi Avicenna. Superbă în conţinut, parabola arăbetelui – chiar dacă nu atinge, în stil, frumuseţea lui Okri, ori a lui Exupery – te îndeamnă la meditaţie. Este vorba despre viaţa unui înţelept/iluminat crescut în sălbăticie de către o gazelă şi care capătă cunoaşterea doar prin simpla interacţiune directă cu mediul înconjurător. Descoperirile lui, pur senzoriale, ajung până la elucidarea misterului cosmogoniei. Cutremurător adevărul ascuns în spatele acestei halucinante poveşti care, taman prin universalitatea ei, poate părea neverosimilă, mai ales pentru castraţii mental din zilele noastre. Leitmotivul l-am mai întâlnit în multe căutări şi escapade lecturistice pe care le-am avut. De-a lungul timpului mulţi oameni s-au aventurat pe teritoriile interzise de legi, de moravuri, de interese, şi au încercat să facă puţină lumină în bezna în care ne-am afundat şi continuăm să o facem cu toţii. Unii au reuşit să descâlcească ceva mai mult din iţele adevărului universal, alţii mai deloc dar nu asta este important acum. Neimportant este şi faptul că habar n-am dacă povestea cu iluminatul este inspirată din realitate. Importantă este concluzia la care am ajuns de ceva vreme încoace, concluzie în sprijinul căreia a venit, hodoronc-tronc, Cioran (aşa am io noroc câteodată, să mai dau de câte un Lars- ăsta e în top – care să îmi spună că nu sunt chiar nebună sau că nebunia este pur relativă) să mi-o susţină şi anume că undeva, cândva s-a vrut lobotomizarea/prostirea omilor. Probabil că mulţi dintre cei care lobotomizează în continuare sunt şi ei lobotomizaţi la rându-le că doar flagelul s-a propagat şi se propagă din vremuri imemoriale. Contactul cu adevărul s-a pierdut demult şi io-te unde am ajuns. La dracu! Am pierdut legătura cu noi înşine, cu adevărurile firii a cărei lege o încălcăm sistematic în avantajul unor legi şi reguli inventate de omi, menite să ne fută minţile şi sufletele. Tehnologic am avansat, mamă-mamă. Atunci de ce mama dracu’ suntem o planetă de handicapaţi din mai toate punctele de vedere? O să ajungem să ne facem transplant de inimi cu toţii, eventual cu extirpare de suflete că doar sunt cantităţi neglijabile, ce moaşe-sa pe gheaţă (aici mă refer la generaţiile viitoare) şi o să fim roboţii perfecţi. Ai cui? Îmi pun întrebarea. Că nouă înşine ne va rămâne fix pula, adică ciuciu.

Ce fac omii acum: se învinovăţesc unii pe alţii mai dihai ca niciodată. Vinovat este guvernul, preşedintele, parlamentarii, soţia, copilul, părintele, iubitul, iubita, popii (unii dintre ăştia chiar sunt vinovaţi), masonii, săracii, bogaţii, femeia, bărbatul, antichristul, etc. Da’ mă lăsaţi? Nu există vinovaţi, există doar multă prostie/spălare de creieri. Toţi suntem victime ale unor reguli şi cutume împământenite de nu se mai ştie când şi în ce scop. Mă rog, scopul se mai poate ghici. Am spus deja, într-o însemnare precedentă, că singurul antichrist de care am io cunoştinţă este necunoaşterea, netranscenderea unei situaţii în care stăm încremeniţi de mii de ani. Punct. Şi ca să închei rotund, căci totul este ciclic pe lumea asta:

„Noncunoaşterea e temelia tuturor lucrurilor, ea creează Totul printr-un act pe care-l repetă în fiecare clipă, ea produce această lume şi oricare alta, fiindcă nu încetează să ia drept real ceea ce nu este. Noncunoaşterea e gigantica eroare care serveşte drept suport tuturor adevărurilor noastre, noncunoaşterea e mai veche şi mai puternică decât toţi zeii la un loc”

(Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”)

P.S. Mulţumesc Emil Cioran pentru că exişti (ştiu că trupul nu-ţi mai este de trebuinţă, dar spiritul tău va rămâne de-a pururi treaz) şi pentru că mă faci să mă simt puţin mai bine în pielea mea prin faptul că ceea ce simt/cred/gândesc şi vine în contradicţie cu ceea ce mi se spune să simt/cred/gândesc nu este împotriva firii ci doar a unei lumi bolnave şi inconştiente la care am încercat şi io să mă adaptez cândva şi am făcut rahatul praf. Acum caut doar un deasupra. Ştiu că sună a infatuare dar nu e , credeţi-mă. Părerea mea, biensur. ))