Poveste

„EI sunt mereu împreună dar nu se întâlnesc niciodată…”

Se spune că doar la crepuscul – atunci când clarul zilei se topeşte în noapte sau noaptea se dizolvă în ziua prelungă ce nu a minţit nicicând şi când visele fac loc întâmplării să se întâmple – sufletele lor se întâlnesc. O zi când, din nou, mă pierd în poveste… O poveste cu şoimi şi cu lupi despre care am auzit că îşi aleg perechea pe viaţă…

*    *

*

Îmi pare mult prea demult, deşi nu-i, de când nu mai caut jumătate-adevăr în urme de paşi ce-au rămas zălog în nisipul-cenuşă. Acum doar îl aştept să iasă la suprafaţa ruinelor mângâiate de lumina ce se pierde difuză în aur de umbre.

Cu capul întors spre nemarginirea aceea greu de cuprins le privesc fantomaticele contururi: o umbră-tu,  bizară, ce sălăşuieşte şi glăsuieşte în mine, o umbră-eu, legată de-un trup ce mă ţine captivă.

Uneori simt cum nu mai încap în lăuntru-mi, vreau să ies şi îmi fâlfâi braţele-aripi cuprinsă de dorul de a străbate spaţii şi a pune distanţă între mine şi zbuciumul ce mă leagă de lume.

*    *

*

Am învăţat să privesc din adânc cu ochi ce pulsează viaţă-n artere.

Peste tot pe unde mă preumblu acum, chiar şi în locuri pe unde am mai poposit cândva, orbită fiind de micimile celor mari, văd crâmpeie de nemărginire. Atunci caut scrutând orizonturi…

*    *

*

Într-un colţ de cer, acolo unde soarele apune cel mai târziu de această dată, un centaur se risipeşte gonind spre un ţinut a cărui strălucire ascunde magice locuri ce-l ademenesc chemându-l pe nume. Priveşte mereu înapoi cu teama că-l va ajunge înserarea înainte de a-şi  fi săvârşit drumul.

Etichete poveşti, umbre, zile