Constatări (IV)

Discuţie:

-  Oamenii şi lucrurile trebuie să fie după chipul şi asemănarea mea. Altfel sunt idioţi (oate).

-  Greşit !

-  Poate. Da’ face bine la pipotă şi la sănătate.

-  Asta da !

N-a dansat decât o vară

“Asta înseamnă iubire, nu? Când observi absenţa cuiva şi urăşti acea absenţă mai mult decât orice altceva? Mai mult chiar decât îi iubeşti prezenţa?”

(Jonathan Safran Foer – “Totul este iluminat”)

“Eu când o sa mor, o să mor sub pleoapele tale”, spunea El înainte de a pleca…

*    *

*

Noapte cu iz de întomnare a unei veri în care suflu-i, agonizând firesc printre frânturi de extaze, avea să încremenească într-un timp în care vorbele se topesc în nesfârşite tăceri.

Trezită dintr-un vis pierdut în genunile dintre tâmple, a simţit cum din ochi i se scurgea năvalnic o viaţă de om. Plângea în hohote… Pe retină avea să-i rămână întipărită doar amintirea acelei vieţi, în timp ce mult în adâncuri, precum tulpina de vâsc, creştea o alta ce avea să-i ia locul celei pierdute.

Iar până când tăcerea se va sparge de zidurile unui mult prea plin de durere şi povestea va fi într-un sfârşit spusă, a rămas ea să poarte dulcea-amara povară a unui cândva ce se află dincolo de spaţiu şi timp.

*    *

*

Într-o bună zi, căreia îi simt mirosul în nări, voi ajunge acolo, în locul liniştit dintre coline. Pentru încă o bucată de adevăr. Atunci, în aşteptarea luminii, vom vorbi despre ce a fost şi ce va să vină… Nu-i aşa?

Căci, la început a fost cuvântul. Iar El iubea cuvintele… Acum îi vorbeşte dinlăuntruri, în legea lui de deasupra de lumi. Şi îi trimite mereu, de-i ger, de ninge, de-i  ploaie, de-i mohorâtă vremea, câte-o fărâmă de soare. Şi-acolo, în locul unde ţărâna îşi primeşte nesaturată tributul, soarele apare odată cu venirea ei şi îi însoţeşte drumul.

(Pentru Ea şi pentru toţi cei ce au credinţa că lumile se nasc, cresc şi mor din/în doi…)

Zi de iarnă

„Originea unei poveşti este întotdeauna o absenţă.”

(Jonathan Safran Foer – “Totul este iluminat”)

Se întâmplă dimineţi când firescul naturii încremeneşte distanţe dintre oameni şi semeni, oameni şi locuri, oameni şi ceea ce vor… M-am trezit blocată sub nămeţi, prizonieră a unui amestec amorf de stări ce se petreceau tăcute şi ceţoase precum ziua ce stătea să vină.

Nu întrezăream cerul, nu vedeam nici măcar norii, priveam doar zăpada aceea indecent de deasă ce cădea fără încetare până în mine, până în noi, până în ţărâna ce nu încetează niciodată în a-şi cere tributul. Mantia protectoare de poveşti se aşternea cu grabă. Mi se făcuse dor… Mi-amintisem de un (răs)timp al credinţei, când nici toate troienirile lumii nu au putut să îmi stea în cale.

Apoi, vremurile s-au schimbat pogorând o realitate perfidă peste mine şi oameni. Un înnoptat timpuriu şi greu s-a lăsat peste oraş. Din cenuşiul-gălbui cădeau, pedeapsă, ace de gheaţă pe care viscolul le izbea înciudat de pereţi, de geamuri, de copaci şi de feţe… Doar minaretul moscheei avea puţină lumină. Am încetat demult să mă întreb care este sensul acestei confluenţe în care mă aflu de ceva vreme. Ştiu doar că există mereu un deasupra… Mai mult nu mai vreau să ştiu. Nu vreau să ştiu dacă pentru a ajunge sus trebuie să treci prin, să sari peste sau să găseşti alte porţi… Nu vreau să ştiu nici dacă potăile de rând sunt cele mai câştigate. Ele se strecoară pe sub…

*    *

*

Fiecare lucru îşi are timpul său. Pentru că atunci când târziul se lasă peste lume, poveştile se topesc, se transformă în mocirlă, apoi rămăşiţele se fac sloiuri sau aşchii de gheaţă purtate de vânturi.

Echilibristica de după este o anemică stare ce ne ajută sau nu ca să nu cădem: înainte, în urmă, într-o parte sau în alta.

Sunt false credinţe, acelea privite de jos, precum că o simplă plăcere în care unii nu (mai) găsesc nici o chemare, să pară a fi un lucru senzaţional. E doar un surogat, precum mersul pe brânci ca să ajungi niciunde. La anul îl voi interoga sub ameninţări pe G. Ce şi cum…

Până la urmă, în dosul cărei lumi ori realităţi ni s-au ascuns visele? Şi, practic, de ce am mai visa? Căci după orice victorie se află nimicul, nu-i aşa?

Eu nu mai vreau victorii. Atunci, probabil că nu vor mai fi lupte… Da’ de unde ?  Sunt naivă,  ştiu…

Şi totuşi, ce ziceam de poveşti?

Despre dreapta socoteală a românului…

Numai că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă.

Prima dovadă, apărută pe un banner mare cât o zi de post, în centrul oraşului Năvodari, după alegeri:

Nu vă spun idiot, domnule Matei, căci, vorba unui prieten care s-o dus şi după care urlu şi acum, v-aş face o mare onoare. Sunteţi doar un biet dobitoc. Nu oamenii Năvodari-ului au greşit ci dumneavoastră, chiar din momentul în care a început campania electorală. Este, însă, mult mai simplu să găsim alţi vinovaţi, înafară de noi înşine, nu-i aşa? I-aţi otrăvit prin tot felul de mijloace, mai mult sau mai puţin ortodoxe, prin care l-aţi denigrat cât  s-a putut pe Băsescu şi l-aţi ridicat în slăvi pe Geoană. Anunţurile au fost cât se poate de agresive, la fel de agresive ca cele ale, pare-se, mentorului domniei voastre, Mazăre. Psihoza în masă funcţionează, ce-i drept, dar trebuie inoculată cu cap (a se înţelege că este vorba de cel de sus, da’ de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere) că altfel se trezeşte prostul din om şi devine refractar la toate fâsâitele încercări de manipulare. E-te că s-or trezit şi prostovanii constănţeni şi cei năvodăreni care, chiar dacă n-au votat cu deplin discernământ, cel puţin au refuzat să se mai lase manipulaţi, minţiţi, păcăliţi şi înşelaţi. Să dea Domnu’ să le ţină năravu’ până s-or trezi de-a binelea. Da’ nu vreu, încă, să mă îmbăt cu apă rece…

Aşa că ameninţarea dumneavoastră este patetica, chiar jalnică dacă stau bine să mă gândesc. Sunt convinsă că atunci când veţi fi în (de)cădere, veţi trage cât mai mulţi după dumneavoastră că, deh, neputinţa, laşitatea, prostia, ranchiuna, orgoliul se pliază foarte bine pe un creier de dobitoc care nu ştie ce este aceea demnitate. Da’ cui îi pasă?

Măria-Sa, Bob de Mazăre a fost şi mai pre(jos)sus. Gafele lui au fost imperiale şi puerile în acelaşi timp. Joaca de-a măscăriciul i-a ieşit perfect. Probabil că aşa va rămâne…

De dispărut au dispărut bannerele cu pricina, nu şi Mazăre (nu încă, zic io). Da’ ce valoare are o promisiune făcută sau un cuvânt dat? Bleah… Nu merită oamenii aşa ceva. Mai bine se-apucă să pedepsească pe cei neascultători, atât cât o mai putea, că ceasul ticăie şi socotelile trebuie încheiate. Probabil că  i s-a urcat prea mult vedetismul la cap şi a uitat că totul se plăteşte pe lumea asta, într-un fel sau în altul, mai devreme sau mai târziu. Iar Domnia şi Prostia, care, de obicei, merg mână în mână, sunt pe loc fruntaş…

Nu îl dispreţuiesc pe Geoană chiar dacă s-a făcut de cacao, nu sunt nici în limbă după Băsescu, dar s-aud bătrâni spunând că sunt vinovaţi cei care l-au votat pe Băse că lor nu li s-au pus termopane aşa cum le-a promis primarul dacă îl votează pe Geoană – sau că Băsescu este produsul blestemului Ceuşeştilor – şi să-i văd cufuriţi pe toţi cei care au votat cu Geoană şi nu le-a ieşit pasenţa – pentru motive de genul că P.S.D. deţine nu-ş ce contracte şi monopol la lemn sau la te miri ce alte ramuri ale industriei şi nu numai…şi că vor da faliment că nu mai are cine să le susţină afacerile care put – îmi vine să îmi f… una la cap şi să mă tot duc în lumea mare. Băi, creaturi handicapate, cât or să vă mai tremure chiloţii pe voi de frică şi o să votaţi  nu în virtutea propriului discernământ ci doar al propriului cur pe care îl puneţi mereu în vârful bombeului unei formaţiuni politice sau a alteia? Vă creşteţi copiii sub teroare, învăţându-i că nimic nu se obţine decât pupând în dos cât se poate de apăsat chiar dacă credinţele lor sunt altele (până la urmă dispar şi ele, lăsând în urmă pui de oameni speriaţi şi debusolaţi) şi că o mână se spală pe alta. Aţi încercat să vedeţi ce se poate întâmpla dacă faceţi ceva doar după propriile voastre feeling-uri şi păreri? Măcar aşa, dacă aţi fi dat greş, aţi fi „căcat draci, nu v-aţi fi căcat pe voi de draci”.

Da, nah, ce pot io să fac decât să mă umplu de urticarie pentru că deja am alergie cronică la proşti?

Deşi sfatul este cea mai ieftină monedă în circulaţie, l-aş sfătui pe Băsescu să iasă în strada cu AG-u’ (ci nu cu kalaşnikovul cum zice că a făcut până acum), încaltea să mai ştim o dreaptă socoteală.  Să-i desfiinţeze pe toţi că doar ciuruiţi şi cu lutu’n dos se reformează şi devin  mai virulenţi decât înainte. Şi, în loc să se ocupe de făcut ceva pentru prostănacii de noi, trebuie să-şi apere propriul dos şi tron, încă cinci ani de-acum încolo, de cei pe care i-a mai umilit o dată. E de înţeles, sunt de acord, da’ cu cei mulţi şi flămânzi cum rămâne când cei de la putere se luptă de o veşnicie în coaie? Poate doar castraţi ar mai fi o şansă să facă front comun dar şi-aşa cred că doar îşi vor plânge de milă că nu li se vor mai scula socotelile…

*    *

*

Nu ştiu cât de dreaptă o (mai) fi socoteala domniei sale, Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului şi Callatisului, după toate cele auzite, povestite şi întâmplate, probabil cam la fel cu cea din imaginea care, parol, tot socoteală făcută de creştin se numeşte şi chiar dacă nu este ea cine ştie ce oablă, cel puţin are moţ şi şanse mari spre a sta precum ţăruşul încă două, trei luni de-acum încolo.

Doar vine ingheţul, nu-i aşa ? De-aia şi mintea românului stă în loc, îngheţată în proiecte cu  înalt preasfinţi pe care îi coboară din ceruri numai când înjură cu gura până la urechi că de făcut ori nu fac nimic, ori o fac de oaie.

*    *

*

Probabil tot o dreaptă socoteală si-o fi facut şi Maia Morgenstern atunci când şi-a anulat spectacolul de la Constanţa cu „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”, imediat după alegeri. Doamne, ce mult îmi doream să o văd, să-i simt vibraţia pe scenă, mai ales că piesa se mulează excelent pe vremurile noastre. Măi, Maia, măi… Alt piedestal sfărîmat şi mergem înainte… Dar încotro?

P.S. Pentru cei care sunt curioşi, io l-am votat pe Băsescu. Uite aşa de-a dracu’. Măcar el este mai direct, nu ţi-o trage chiar pe la spate. Chiar a început să îmi placă tupeul lui, pe bune. Şi dacă-i bal, bal să fie, ce moaşe-sa pe gheaţă?

Ia să vedem, dom’le Matei, ce-o să-mi faceţi? Îmi veţi lua boii de la bicicleta pe care nu o am? Ha, ha…

Constatări (III)

- De ce râdeţi, doamnă?

- Pentru că alternativa ar fi să plîng şi nu vreau să-mi irosesc lacrimile pentru aşa ceva…

*    *

*

Astăzi, un prieten drag mi-a spus că io sunt puţin nebună. Este al doilea de la care aflu acest lucru. Îl sun pe al treilea şi îl întreb ce părere are despre o atare afirmaţie. Răspunsul lui a venit prompt: „dă-i numărul meu de telefon prietenului tău ca să-i confirm…”. Mda, încă nelămurită, îi telefonez şi celui de-al patrulea. Este de aceeaşi părere. Nah, Asel, îmi zic, că ai sfeclit-o. Să vedem pe unde scoţi cămeşa acum. Înţelept ar fi să accepţi fără crâcnire o aşa de zdrobitoare realitate. Partea bună: pot să fac ce-mi tună fără să fiu considerată responsabilă de faptele mele. Dar dacă mă închid ăştia la balamuc? Căci şi-aşa, în seara aceasta, trecând prin faţa monitorului, mi s-a activat puţin paranoia. Deh,  am avut profesori buni… În fine, după o analiză minuţioasă a noii situaţii, voi acţiona în consecinţă…

*    *

*

În Constanţa ar trebui să se facă noi reguli de circulaţie pentru pietoni. Cele actuale sunt desuete. Ca să te poţi deplasa dintr-un loc în altul trebuie ori să o faci pe carosabil, ori să acorzi prioritate persoanei care vine din sens opus. Sau să îţi acorde ea. Dar încă nu se ştie cu certitudine cine cui şi, în aceste circumstanţe, pot apărea litigii sau tamponări. M-am gândit că ar fi bine să se aplice codul bunelor maniere, adică să se ţină cont de sex, vârstă, eventual gabarit, privire şi rasă. Nu ştiu, însă, cum se descurcă cei care sunt ceva mai rotofei, nu doi la kil aşa ca mine. Despre femei cu copiii în landouri ce să mai spun?

În plină campanie electorală, ca să ajung la uşa blocului unde locuiesc, trebuie să escaladez un morman de moloz. Noroc că am antrenament la căţărat. De la serviciu mi se trage. Altfel, ar trebui să fac cel puţin 200 de metri în plus. N-ar fi o problemă, e bine pentru menţinerea unei bune condiţii fizice, dar când eşti grăbit să ajungi în casă, din motive cât se poate de obiective, nu mai este chiar aşa de amuzant.

*    *

*

Mie mi se pare că Flocea este de-a dreptul frumos. Seamănă puţin cu Yoda. Chiar nu ştiu ce au unii oameni cu el. Şi, în altă ordine de idei, am văzut mulţi fârtaţi de-ai lui traversând strada, regulamentar, pe trecerea de pietoni.

*    *

*

Mirosul de usturoi amestecat cu cel de parfum este mult mai greu de suportat decât cel cu damf de băutură.

*    *

*

Am băut vin roş de butuc. Io cu cine votez?

*    *

*

Cred că despre uituci voi scrie data viitoare. Tebuie să mai adun niscai probe pe post de argumente beton…

Constatări (II)

„Eu cred că, de fapt, există mai multe rase de oameni. Nu numai albi, negri şi asiatici. Câteodată întâlnesc entităţi despre care, ca să le pot numi oameni, trebuie să mă gândesc că fac parte din altă rasă decât mine… Mi-e ruşine că fac parte din aceeaşi specie. Suboameni, neoameni, scursuri. Greu de imaginat cum pământul şi Dumnezeu îi îngăduie.”

(Oana Pellea)

Subscriu. Şi adaug: credeam că sunt singura ce se simte, printre oameni, o ciudăţenie. Uite că nu-s… Apoi, particularizând, deşi mi-s femeie până-n plasele, uitându-mă la suratele din juru-mi, uneori am impresia, iarăşi, că nu-s.

*    *

*

Iar stârpiturile cu aere de bărbat, atunci când nu (mai) pot, se laudă. De cele mai multe ori cu ceea ce doar în vise li se (s-a) întâmplă (întâmplat).

Zile XI

Săptămâni de-a rândul cuvintele-mi au rămas suspendate între răsăriturile ce dimineţile îmi deschideau drumurile şi apusurile ce mi le închideau în nuanţe de lumină târzie. Erau dureros de frumoase în zbaterea lor de dinaintea înnoptatului cel plin de mistere fixate în negre genuni. Câte un dram de luminare apărea, însă, în firele desfăcute uneori până la dezintegrare, atunci când odihna somnului nu se lipea de gene sau când visele mă trăiau uneori confuz, alteori clar şi ascuţit precum tăişul unui pumnal.

Zilele, cu toată strălucirea lor din ce în ce mai puţină, mi le petrec în nesfârşirile unor lumi pe care puţinii oameni  cu care mă întâlnesc conjunctural, nu le văd chiar dacă li se aştern la picioare. Preocupaţi fiind  din ce în ce mai mult să salveze aparenţe care, mai nou sau de când e lumea, poartă denumirea de strategii de supravieţuire, n-au timp să contemple lumile în care eu îmi las timpurile să curgă. Cu toţii se mint pe ei înşişi căci pe mine n-au cum. Văd, fi-mi-ar năravu-mi să-mi fie de râs, dincolo de haine, sutane, de carne şi oase, de minţi.  Uneori spun, alteori tac pentru că există un mecanism acţionat de o ciudăţenie, pe nume “bun simţ”, ce îmi opreşte şuvoiul de vorbe în gât. Sau poate e doar lehamite.

Sunt fiinţe ce pleaca mereu de prin preajma-mi dar continuă să trăiască în mine. Deseori simt cum durerea absenţelor lor este atât de prezentă. Am învăţat să trăiesc cu ea lăsând-o să se prelingă, cu limpezimea-i repede şi rece a apelor de munte, printre micile bucurii ce zilnic le imortalizez pe retină,  învăluită fiind de culorile blânde ale unei toamne îndelung aşteptate.

Ieri ar fi trebuit (oare?) să fiu într-un loc. Mi-am dat seama cât de străină sunt şi de locul şi de oamenii aceia cu toate că ne-au trecut atât amar de ani împreună. Nimic nu mă mai leagă de ei şi am îndoieli că ceva m-ar fi legat vreodată.  A fost un timp al amăgirilor, se pare.

Octombrie l-am petrecut, în mare parte, adăugând la file întoarse, file din viaţa unui suflet cald şi bun.

Există oameni minuni. E suficient să-mi aduc aminte de acest fapt ca să cred din nou în poveşti, în frumos şi în bine.

Constatări

„Hoţul de hoţ se teme”.

Am sesizat că:

Cei care nu suportă să fie minţiţi, în nici o circumstanţă, mint cel mai mult. Cu neruşinare chiar… Despre minţiri, formele pe care le îmbracă, motivaţiile utilizării şi culorile lor sunt multe de spus. N-am timp, loc şi chef de scris tratate.

Cei care nu suportă să fie înşelaţi, înşeală cel mai mult. Pe faţă şi fără scrupule…

Nu trebuie să îi crezi pe cei care spun că nu au furat niciodată nimic de la nimeni. Mai ales atunci când îţi arată cu ostentaţie că lor li s-a furat. Există posibilitatea să li se fi luat ce nu li se cuvenea sau, pur şi simplu, să se fi amuzat cineva pe seama lor. E doar o chestie de percepţie. Nuanţele sunt puse în evidenţă de unghiurile unde se află punctele de vedere. E chiar amuzant cînd eşti doar spectator.

*    *

*

E bine să nu promiţi niciodată nimic – îndeosebi celor care îţi promit, la rându-le, căci ei oricum n-au de gînd să îşi respecte promisiunile. Nu se ştie dacă viaţa, propriile-ţi limitări sau cele ale semenilor îţi vor permite să te ţii de cuvântul dat.

Toate piedestalele sunt şubrede numai că unele legături odată create devin indestructibile. Atunci nu ne rămâne decât să îngropăm stări precum îngroapă pisica rahatul. Sau să ne ridicăm, dacă ne este în putinţă, deasupra lor.

*    *

*

Nu trebuie să iei de bune aparenţele. În spatele banilor mulţi, numelor, numirilor, sutanelor, maşinilor şi vilelor luxoase, câinilor de pază şi protecţie, furiilor, fuduliilor, muşchilor oţeliţi, etc. există cele mai fragile, mai  vulnerabile şi mai jalnice creaturi.Toate aceste accesorii sunt făcute ca să acopere lipsurile fundamentale pe care le au. Fără ele, un simplu bobârnac îi trimite cu roţile în sus. Păcat că am aflat prea târziu aceste lucruri.

*    *

*

Mi s-a reactivat alergia la popi. Numai că acum s-a extrapolat şi la călugări, la stareţi chiar. N-am văzut oameni mai frustraţi precum cei din urmă. Detaşarea de cele lumeşti este doar un mit pe care singuri şi-l dărâmă fără măcar să fie ajutaţi vreun pic. Şi să te ferească Ăl de sus să se prindă (sunt foarte vicleni) că i-ai ginit pentru că uită pe loc ce veşminte poartă şi pe cine slujesc. Şi scuipă ameninţări din cuvinte precum scuipăm noi cojile atunci cînd spargem seminţe, între dinţi, de plictiseală.

*    *

*

P.S1. Se spune că există şi excepţii care întăresc regulile. De unele chiar am cunoştinţă.

P.S2. Nu îmi cer scuze pentru abaterea de la stilul însemnărilor mele. Se întâmplă şi la case mai mari. Iar io nu am pretenţia că sunt o doamnă. Mi se pare plictisitor, obositor,  ridicol şi ipocrit să te scremi să pari a fi altceva decât eşti. Cred că e valabil şi pentru cei care au pretenţii de domni ce spun „săru’mâna” cînd de fapt ţi-ar face altceva. Asta în cazul în care nu sunt misogini, sau chiar şi  aşa…  :D

Zile X (Între anotimpuri)

Se lăsase o zăpuşeală infernală peste locul unde aparent nu se întâmplă niciodată nimic. În realitate vedeam cum se preling lucrurile şi se perindă, zăbăuci, oamenii odată cu clipele timpului ce domnea peste aşa zisele încremeniri ale lumii.

Mă apăsa… Simţeam că ţeasta mi-era cuprinsă în cercuri de  fier ce nu dădeau voie gândurilor să iasă libere în nesfârşirea spaţiului dinspre vest. Doar unul, mai temerar puţin, a reuşit să îşi croiască drum şi să tâşnească printre buze, o idee mai îmbrăcat în haine cât de cât acceptate de canoanele sociale, nicidecum omologate: „Mâine se vor schimba vremile…”.  A fost întâmpinat, precum mă aşteptam, cu zâmbete circumspecte…

*    *

*

Şi-aşa o fost să fie, precum era înscris între tâmple. Umbrele-mi or ieşit din tiparele unei veri ce m-o năucit.

Ca un făcut, de ieri a venit toamna cea întârziată. Înfrigurată, sorbeam cu nesaţ aerul ce îmi adusese libertatea zborului către zările ce mi se deschideau ori încotro îmi aruncam ochii. Priveam cum se lăsau grei norii peste un pământ ce suportă multe fără crâcnire şi peste mine cea în care nu mai era loc pentru karma arsă în cuvinte şi stări.  Aici, cel puţin, am parte de multă nemărginire. Un mare câştig la care adaug din nou: „cine nu cunoaşte să stea deoparte”… Cei ce cu o zi înainte au zâmbit, m-au întrebat: „De unde ai ştiut?”. „N-am ştiut, am simţit.  Sunt meteodependentă”. Dar eu ştiu că este mult mai mult decât atât…

Uneori, atunci când cobor trepte mi se pare că urc. Sau viceversa… Tot dusul-întorsul acesta are simplitatea întoarcerii unei mănuşi pe dos. Depinde cum priveşti sensurile… Dintr-un colţ (unghi) sau dintr-o curbură a unei (semi)sfere…

(Ah, Dorule, dacă ai şti, dacă ai fi ştiut…)

*    *

*

Tot norul din mine l-am proiectat înafară. Acum sunt cvasisenină… Mă las învăluită de mirosul lemnului ud. Şi de stropii de ploaie ce îmi biciuie faţa. Şi de supărările, durerile, furiile, limitele vânturilor, pamîntului şi apelor ce cresc în oameni şi care ard, deseori, trecând prin mine.  Şi ţintesc… înaltul… Sunt  sub graţie…

Solitudine

„…Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om și aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e așa, și dintr-al patrulea – Dumnezeul(e), ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești.”

(Mihai Eminescu – „Geniu pustiu”)

Pe grinzi stropii de apă dansau, parcă, într-un ritm nebunesc de polcă. Mirosea a lemn ud, a piatră și a țărână ce-și ceruse, încă o dată, tributul. Uneori se moare din prea multul ce înseamnă iubire. În urmă  rămân amintiri și alte răspunsuri-cuvinte la întrebari ce nu le-am pus niciodată. Curând întrebările se vor transforma în cenușă risipindă în vânturile dinspre zări. Ce folos atâta teorie când loc de-o faptă nu există? Și nici timp…

*    *

*

Un greieraș cumsecade n-a putut face față tuturor toamnelor. Cu atât mai puțin alor mele. Trist, vesel, amestecat, a plecat neputând să-și înfrângă dorința de a muri. Acum e între lumi, preț de zile în care dacă nu mă va bântui îl voi bântui. Mi-s incă supărată pe lașii ce lasă în urmă numai durere. Cum, Doamne, sa fiu într-atât încât să-mi dezarmez până și propria-mi conștiință?

(Ptiu, drace, ai curaj a veni și a sta drept în față-mi pentru a-ți susține anemicele afirmații transpuse în teorii?)

Jumătatea plină m-a învățat, însă, cum să ard dureri ce nu-s ale mele.

Viața-i un joc, un fel de nintendo care unora le scapă de sub control. Nu suport regulile dar cred cu tărie că legile firii nu trebuie încălcate, mai ales atunci când, depășind stadiul de primată, știi care ți-e menirea. Bumerangul, pentru că așa-i făcut(ul), se întoarce și când nu este chemat înapoi. E ca și cum, din prea multă suficiență, refuzăm să ne acceptăm propriile arcadii și amăgim amăgindu-ne cu surogate. Ce dăm, aia primim…

*    *

*

Peste minți recele alternează cu zăpușeala unei veri muribunde.

Am crescut în lumina întunecată a unei lumi fără iluminare și fără de lumi. Acum slăbiciunile cu care m-am pricopsit – ne naștem egali dar șansele nu ni-s egale, spunea cineva drag – se transformă,  rând pe rând, în putere. Ce-a fost mai greu a trecut. De-acum încolo sunt pe cont propriu…

Mă bucur că, până la urma toată, eu rămân aceeași. Și-atunci apare seninul și se deschid orizonturi iar marginile lumii le pot cuprinde în  suflu și în cuvinte.

*    *

*

Și ca să termin rotund, întru respect pentru ciclicitatea tuturor văzutelor și nevăzutelor lumii:

„Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis.”

(Mihai Eminescu – „Geniu pustiu”)