Săptămâni de-a rândul cuvintele-mi au rămas suspendate între răsăriturile ce dimineţile îmi deschideau drumurile şi apusurile ce mi le închideau în nuanţe de lumină târzie. Erau dureros de frumoase în zbaterea lor de dinaintea înnoptatului cel plin de mistere fixate în negre genuni. Câte un dram de luminare apărea, însă, în firele desfăcute uneori până la dezintegrare, atunci când odihna somnului nu se lipea de gene sau când visele mă trăiau uneori confuz, alteori clar şi ascuţit precum tăişul unui pumnal.
Zilele, cu toată strălucirea lor din ce în ce mai puţină, mi le petrec în nesfârşirile unor lumi pe care puţinii oameni cu care mă întâlnesc conjunctural, nu le văd chiar dacă li se aştern la picioare. Preocupaţi fiind din ce în ce mai mult să salveze aparenţe care, mai nou sau de când e lumea, poartă denumirea de strategii de supravieţuire, n-au timp să contemple lumile în care eu îmi las timpurile să curgă. Cu toţii se mint pe ei înşişi căci pe mine n-au cum. Văd, fi-mi-ar năravu-mi să-mi fie de râs, dincolo de haine, sutane, de carne şi oase, de minţi. Uneori spun, alteori tac pentru că există un mecanism acţionat de o ciudăţenie, pe nume “bun simţ”, ce îmi opreşte şuvoiul de vorbe în gât. Sau poate e doar lehamite.
Sunt fiinţe ce pleaca mereu de prin preajma-mi dar continuă să trăiască în mine. Deseori simt cum durerea absenţelor lor este atât de prezentă. Am învăţat să trăiesc cu ea lăsând-o să se prelingă, cu limpezimea-i repede şi rece a apelor de munte, printre micile bucurii ce zilnic le imortalizez pe retină, învăluită fiind de culorile blânde ale unei toamne îndelung aşteptate.
Ieri ar fi trebuit (oare?) să fiu într-un loc. Mi-am dat seama cât de străină sunt şi de locul şi de oamenii aceia cu toate că ne-au trecut atât amar de ani împreună. Nimic nu mă mai leagă de ei şi am îndoieli că ceva m-ar fi legat vreodată. A fost un timp al amăgirilor, se pare.
Octombrie l-am petrecut, în mare parte, adăugând la file întoarse, file din viaţa unui suflet cald şi bun.
Există oameni minuni. E suficient să-mi aduc aminte de acest fapt ca să cred din nou în poveşti, în frumos şi în bine.
Cei care nu suportă să fie minţiţi, în nici o circumstanţă, mint cel mai mult. Cu neruşinare chiar… Despre minţiri, formele pe care le îmbracă, motivaţiile utilizării şi culorile lor sunt multe de spus. N-am timp, loc şi chef de scris tratate.
Cei care nu suportă să fie înşelaţi, înşeală cel mai mult. Pe faţă şi fără scrupule…
Nu trebuie să îi crezi pe cei care spun că nu au furat niciodată nimic de la nimeni. Mai ales atunci când îţi arată cu ostentaţie că lor li s-a furat. Există posibilitatea să li se fi luat ce nu li se cuvenea sau, pur şi simplu, să se fi amuzat cineva pe seama lor. E doar o chestie de percepţie. Nuanţele sunt puse în evidenţă de unghiurile unde se află punctele de vedere. E chiar amuzant cînd eşti doar spectator.
* *
*
E bine să nu promiţi niciodată nimic – îndeosebi celor care îţi promit, la rându-le, căci ei oricum n-au de gînd să îşi respecte promisiunile. Nu se ştie dacă viaţa, propriile-ţi limitări sau cele ale semenilor îţi vor permite să te ţii de cuvântul dat.
Toate piedestalele sunt şubrede numai că unele legături odată create devin indestructibile. Atunci nu ne rămâne decât să îngropăm stări precum îngroapă pisica rahatul. Sau să ne ridicăm, dacă ne este în putinţă, deasupra lor.
* *
*
Nu trebuie să iei de bune aparenţele. În spatele banilor mulţi, numelor, numirilor, sutanelor, maşinilor şi vilelor luxoase, câinilor de pază şi protecţie, furiilor, fuduliilor, muşchilor oţeliţi, etc. există cele mai fragile, mai vulnerabile şi mai jalnice creaturi.Toate aceste accesorii sunt făcute ca să acopere lipsurile fundamentale pe care le au. Fără ele, un simplu bobârnac îi trimite cu roţile în sus. Păcat că am aflat prea târziu aceste lucruri.
* *
*
Mi s-a reactivat alergia la popi. Numai că acum s-a extrapolat şi la călugări, la stareţi chiar. N-am văzut oameni mai frustraţi precum cei din urmă. Detaşarea de cele lumeşti este doar un mit pe care singuri şi-l dărâmă fără măcar să fie ajutaţi vreun pic. Şi să te ferească Ăl de sus să se prindă (sunt foarte vicleni) că i-ai ginit pentru că uită pe loc ce veşminte poartă şi pe cine slujesc. Şi scuipă ameninţări din cuvinte precum scuipăm noi cojile atunci cînd spargem seminţe, între dinţi, de plictiseală.
* *
*
P.S1. Se spune că există şi excepţii care întăresc regulile. De unele chiar am cunoştinţă.
P.S2. Nu îmi cer scuze pentru abaterea de la stilul însemnărilor mele. Se întâmplă şi la case mai mari. Iar io nu am pretenţia că sunt o doamnă. Mi se pare plictisitor, obositor, ridicol şi ipocrit să te scremi să pari a fi altceva decât eşti. Cred că e valabil şi pentru cei care au pretenţii de domni ce spun „săru’mâna” cînd de fapt ţi-ar face altceva. Asta în cazul în care nu sunt misogini, sau chiar şi aşa… :D
Se lăsase o zăpuşeală infernală peste locul unde aparent nu se întâmplă niciodată nimic. În realitate vedeam cum se preling lucrurile şi se perindă, zăbăuci, oamenii odată cu clipele timpului ce domnea peste aşa zisele încremeniri ale lumii.
Mă apăsa… Simţeam că ţeasta mi-era cuprinsă în cercuri de fier ce nu dădeau voie gândurilor să iasă libere în nesfârşirea spaţiului dinspre vest. Doar unul, mai temerar puţin, a reuşit să îşi croiască drum şi să tâşnească printre buze, o idee mai îmbrăcat în haine cât de cât acceptate de canoanele sociale, nicidecum omologate: „Mâine se vor schimba vremile…”. A fost întâmpinat, precum mă aşteptam, cu zâmbete circumspecte…
* *
*
Şi-aşa o fost să fie, precum era înscris între tâmple. Umbrele-mi or ieşit din tiparele unei veri ce m-o năucit.
Ca un făcut, de ieri a venit toamna cea întârziată. Înfrigurată, sorbeam cu nesaţ aerul ce îmi adusese libertatea zborului către zările ce mi se deschideau ori încotro îmi aruncam ochii. Priveam cum se lăsau grei norii peste un pământ ce suportă multe fără crâcnire şi peste mine cea în care nu mai era loc pentru karma arsă în cuvinte şi stări. Aici, cel puţin, am parte de multă nemărginire. Un mare câştig la care adaug din nou: „cine nu cunoaşte să stea deoparte”… Cei ce cu o zi înainte au zâmbit, m-au întrebat: „De unde ai ştiut?”. „N-am ştiut, am simţit. Sunt meteodependentă”. Dar eu ştiu că este mult mai mult decât atât…
Uneori, atunci când cobor trepte mi se pare că urc. Sau viceversa… Tot dusul-întorsul acesta are simplitatea întoarcerii unei mănuşi pe dos. Depinde cum priveşti sensurile… Dintr-un colţ (unghi) sau dintr-o curbură a unei (semi)sfere…
(Ah, Dorule, dacă ai şti, dacă ai fi ştiut…)
* *
*
Tot norul din mine l-am proiectat înafară. Acum sunt cvasisenină… Mă las învăluită de mirosul lemnului ud. Şi de stropii de ploaie ce îmi biciuie faţa. Şi de supărările, durerile, furiile, limitele vânturilor, pamîntului şi apelor ce cresc în oameni şi care ard, deseori, trecând prin mine. Şi ţintesc… înaltul… Sunt sub graţie…
„…Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om și aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e așa, și dintr-al patrulea – Dumnezeul(e), ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești.”
(Mihai Eminescu – „Geniu pustiu”)
Pe grinzi stropii de apă dansau, parcă, într-un ritm nebunesc de polcă. Mirosea a lemn ud, a piatră și a țărână ce-și ceruse, încă o dată, tributul. Uneori se moare din prea multul ce înseamnă iubire. În urmă rămân amintiri și alte răspunsuri-cuvinte la întrebari ce nu le-am pus niciodată. Curând întrebările se vor transforma în cenușă risipindă în vânturile dinspre zări. Ce folos atâta teorie când loc de-o faptă nu există? Și nici timp…
* *
*
Un greieraș cumsecade n-a putut face față tuturor toamnelor. Cu atât mai puțin alor mele. Trist, vesel, amestecat, a plecat neputând să-și înfrângă dorința de a muri. Acum e între lumi, preț de zile în care dacă nu mă va bântui îl voi bântui. Mi-s incă supărată pe lașii ce lasă în urmă numai durere. Cum, Doamne, sa fiu într-atât încât să-mi dezarmez până și propria-mi conștiință?
(Ptiu, drace, ai curaj a veni și a sta drept în față-mi pentru a-ți susține anemicele afirmații transpuse în teorii?)
Jumătatea plină m-a învățat, însă, cum să ard dureri ce nu-s ale mele.
Viața-i un joc, un fel de nintendo care unora le scapă de sub control. Nu suport regulile dar cred cu tărie că legile firii nu trebuie încălcate, mai ales atunci când, depășind stadiul de primată, știi care ți-e menirea. Bumerangul, pentru că așa-i făcut(ul), se întoarce și când nu este chemat înapoi. E ca și cum, din prea multă suficiență, refuzăm să ne acceptăm propriile arcadii și amăgim amăgindu-ne cu surogate. Ce dăm, aia primim…
* *
*
Peste minți recele alternează cu zăpușeala unei veri muribunde.
Am crescut în lumina întunecată a unei lumi fără iluminare și fără de lumi. Acum slăbiciunile cu care m-am pricopsit – ne naștem egali dar șansele nu ni-s egale, spunea cineva drag – se transformă, rând pe rând, în putere. Ce-a fost mai greu a trecut. De-acum încolo sunt pe cont propriu…
Mă bucur că, până la urma toată, eu rămân aceeași. Și-atunci apare seninul și se deschid orizonturi iar marginile lumii le pot cuprinde în suflu și în cuvinte.
* *
*
Și ca să termin rotund, întru respect pentru ciclicitatea tuturor văzutelor și nevăzutelor lumii:
„Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis.”
„Pe aceste meleaguri trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est… Pe aceste meleaguri, toate distanțele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich… Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest si dinspre Vest spre Est”.
(Cinghiz Aitmatov – „O zi mai lungă decât veacul”)
Orologiul arată miezdenoapte trecut… Poveștile nasc tâlcuri risipite-n rădăcini de pustiu ce vrea să se nască în mine. E prea târziu pentru el, tărâmu-mi arde pustiuri.
Mă redefinesc, femeie încăpățânată fiind, în lumina umbrită încă de întuneric.
În noaptea absorbită de stepă trec trenuri… le-aud șuieratul. Mă simt precum un personaj-hibrid descins din scrierile lui Aitmatov și Makine aflate într-o stranie contopire plăsmuită de mintea-mi febrilă, lupoaică ce adulmecă drumu-i înscris alb pe negru în cuvinte din flori. E-hee, sunt atâtea doruri ce incă mă cheamă într-un dus-întors fără de sensuri. Și promisiuni… Mereu mă lovesc de ele…
* *
*
Și totuși calea-mi se-ntinde înainte.
Ard… Sunt prinsă între vânturi. În nodul acesta se moare și eu vin să curăț dureri.
Am crescut în mine într-atât încât între cer și pământ am rămas doar eu.
În curând cuvintele mele șuvoi vor sparge pietre revărsându-se apoi în marea tăcere.
Un crâmpei dintr-o iluzie-vis a ta, a lui, a ei, a lor, a tuturor…
Istorie sunt de demult, de acum și de cândva.
Sunt ceea ce-am fost, ce sunt și fi-voi odată. În cortex mă nasc, în viscere cresc și mă topesc în neant.
în tine sunt eu, în mine sunt eu…
* *
*
Cuvinte spuse demult, într-un timp ce-l credeam al începuturilor de sfârșit – nu există sfârșituri, există doar ipostaze și transformări…
* *
*
Printre ele, necuvintele mă aruncă într-o lume a sensurilor ce ard mocnit inimi circumscrise de minți în nopți cu lună plină. Un carusel în care se pierd suflete avide de iubire și rătăcesc omorând până ajung să moară sau să se lase ucise.
Atunci mă întreb : Ce sens are să jefuiești ceva ce stă scris în ceruri că este al tău?
* *
*
Eu sunt…. Pentru că știu, pentru că vreau și pentru că… pot.
Îmi împart clipele cu o carte și o bancă ce mi-este străină. Cică-i un joc al vieții ce acum mă absoarbe, vinovat este timpul ce mă conține trădându-și uitarea.
Necuvintele se preling printre rânduri-cuvintele fără de sens așternute-n negru pe alb. Între tâmple, țipete ascuțite se zbat apoi amuțesc chemându-și ecoul. Aud cum pădurii de-alături îi crește adâncul… Sunt ochi ce privesc și așteaptă…
Ssssst, astăzi nu vreau să-mi tulburi gândurile căci ele repede pleacă și nu se mai întorc niciodată. Altele le iau, apoi, locul și astfel n-am să mă pot explica nicicând în cuvinte.
În mine se-nalță singurătatea mereului ce m-a trăit. Rogu-te taci, doar ascultă…
Îmi simt rostul aflat pe un drum fără sfârșit și fără întoarceri, istovitor uneori, alteori dimpotrivă, mai ales atunci când apele și vânturile ce mă poartă mă-mping înainte. Și totuși, probabil întâmplării sau altei explicații pentru care nu vreau să-mi bat capul și care m-a adus din nou în buricul târgului pe care l-am renegat și încă îl reneg – ca pe orice urbe, dealtfel -, drumul meu, ingratul, mă aruncă din când în când în afara-i… Zilele acestea, după multă vreme, am fost tentată să pamfletez din nou. Două întâmplări, dintre multe altele, au fost în stare să-mi ridice părul măciucă în vârful capului. Ce treabă am io cu toate idioțeniile oamenilor, îmi zic? De parcă n-aș fi sătulă de ale mele. Sunt destui care se screm să schimbe ceva, fără nici o rezolvare, însă. Și apoi, la ce bun să îmi spurc blogul acesta căruia, involuntar, i-am dat un anume sens? Poate că îmi voi deschide și un alt blog. Unul unde să pot scuipa dejecțiile pe care mă silește societatea să le inghit și de care simt nevoia să mă curăț, măcar din când în când, că imună la prostia ce supervizează prostia nu-s… Nu încă… :D
* *
*
Tot cautând ceva pe post de terapie menită să îmi ațipească din nou piticii treziți din somnul cel lung, recitesc un mail primit de la un prieten drag :
* *
*
„Pe 31 iulie și 1 august am fost duși cu mașina de vecina Mihaela, unde crezi? În Vamă, la „Folk-you” .
Am trăit acolo, printre altele, cu impresia libertății, aproape la fel ca înainte de manelizarea Vămii și transformarea ei într-o alee pietruită, cel mai curând cu două trotuare d’ale băsescienei Leana.
Despre recitalurile marilor urcați pe scenă nu pot spune prea multe…mi-au plăcut toate dar două le voi ține minte multă vreme de acum încolo.
Unul a fost cel al Tatianei Stepa care ne-a luat cu ea în lumea ei cu o săptămână înainte de a se duce lângă Florian Pittiș, ne-a dat suflet de copil în „Ruga la Marea Neagră”, ne-a lăsat cu brațele lemne întinse către fostele iubiri… Plecarea ei este o mare nedreptate, dar sigur îngerii au vrut și ei să asculte vocea ce pe noi ne-a vrăjit… Cum să poți iubi marea în felul ăsta și apoi să pleci de tot de pe fața pământului?
Ce m-a uimit în timpul concertului a fost că plozimea asta de 17- 18 ani știa pe de rost versurile cântecelor cântate de Tatiana când ei nici nu erau în plan sau poate părinții i-au făcut pe ei, pe plozi, în urma unei euforii căpătate nu de la ierburi legale, ca în zilele noastre, ci de la cântece minunate. Le știau de acasă, erau defecți, imunizați la burți fără număr și grohăieli nesimțite la auzul numelor răcnite de manelari, în microfoane ce transmit mizeria către urechile noastre, numele femeilor și copiilor, ale dușmanilor și tuturor neamurilor. Cred că ei sunt speranța în dorita demanelizare a României.
Al doilea recital a fost bomba cea mare a serii din urmă, când Marius Tucă i-a anunțat pe cei mai iubiți rockeri cu ochii mari: IRIS.
Am răcnit ca la stadion – deși nu intru pe stadioane din aceleași considerente pe care le invoc atunci când văd un afiș cu cei mai de succes profesioniști maneliști. În spatele meu, la vreo doi metri, un ins cu pieptul de două ori mai lat ca al meu, cu o barbă tunsă scurt, fioros la prima vedere – dar noi știm că nimic din ceea ce pare a fi nu este la fel ca după ce mai aruncăm un ochi – i-a strigat lui Chilian la plecare: „Cine pleacă e un bulangiu! E un bulangiu!” Văzând că are ,,potențial” băiatul, mi-a venit o idee: ”Cristi Minculescu este AICI, în seara asta, și nu pe cine știe ce pat de spital, suferind în agonie, datorită Rodicăi, femeia din umbră, ce cântă acum cu el pe scenă, primește aplauzele și uralele miilor de piepturi în care inimile au sperat într-o reușită demnă de un subiect de roman. Dacă s-ar scrie un scenariu de film, telemanelele ar pleca rușinate capetele prea semețe și s-ar duce la groapa de gunoi a cinematografiei. Le spun răcnitorilor: măi, în pauza viitoare hai să scandăm RODICA, pentru că ea a făcut posibilă prelungirea zilelor unui om care ne aduce în fața scenei ca un magnet.”
Zis și făcut… Nu știu cât a auzit Cristi Minculescu de pe scenă dar eu așa am simțit atunci că trebuie să îi mulțumesc unei femei care a avut curaj cât o mare de bărbați la un loc. Găsiți-mi un bărbat care să vrea să facă același lucru pentru femeia ce i-a stat alături!
Am revăzut pe chipul lui pofta de public, urmărind, căpătând puteri la fiecare refren scandat de un public modest, fără scaune, stând cu picioarele înfipte în nisipul mării cântată irepetabil de Tatiana, atât de frumos…
Mircea Baniciu, Kapl și Cnejevici au încheiat un festival de muzică pe care am să-l țin minte mult timp de acum încolo.”
* *
*
E-hee, Vrancea dragule, câte aș avea de spus, de disecat, de comentat, de adăugat dar nu voi spune decât: mulțumesc, Dane! Patosul sufletului tău nostalgic care a ieșit măcar pentru o seară din uitarea la care a fost condamnat, mi-a înseninat ziua și m-a făcut să zâmbesc, puțin cam trist, ce-i drept. Și, rogu-te, iartă-mă pentru că ți-am făcut gândurile publice, la fel cum mă ierți mai mereu când iți folosesc răsăriturile, apusurile, copacii și florile în postările mele.
Și fă un pustiu de bine și bagă poze de la festival să le pun aici că se poate și după…
Iar pentru că „irișii” nu-s chiar preferații mei (hmm, aș prefera un Negură Bunget, acum), o rugă la mare :
”Luați aminte! De când trăim doar cu văzutele, ochii Beatricei s-au închis. De care ochi ne mai putem agăța privirea? În ce privire ne vom mai putea ancora?”
(Horia-Roman Patapievici – ”Ochii Beatricei – Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?”)
* *
*
Jumătate-umbră ce sălășuiește în mine a ațipit. Poate a obosit în timpul hoinărelilor din ultima vreme, poate că tot umblând după ea prin adâncuri, s-o scot la limanul după care eu, jumătate-om, am tot tânjit, s-a pitit după țesătura de gânduri și s-a lăsat purtată pe aripi de Morfeu…
* *
*
Cu siguranță că vara nu este anotimpul marilor mele realizări. În mine și în afara mea totul se dezintegrează, lichefiindu-se apoi într-un amestec de lucruri și stări. Amorf anotimp al începuturilor de sfârșituri și al refugiilor. E cald, mult prea cald… Până și coborârile în sine sunt anevoioase. Afară e zăpușeală, în străfunduri e foc care arde…
* *
*
Locuiesc acum într-o confluență al cărei vârtej mă lasă mereu în afară. Nu reușește decât să mă sâcâie. Am lăsat cvasiîntunericul cu răcoarea-i și liniștea parfumată în urmă și am ajuns, întâmplător (sau poate nu) în lumină. Lumina atrage mult zgomot, praf și căldură. Aud scrâșnet de roți înfrânate pe asfalt, într-un punct cardinal slujba zilei de azi își derulează programul (sunt părți ale ei care chiar îmi plac –aduc cu muzica gregoriană – cu siguranța sunt înregistrări), în altul muezinul își face auzită atât de nepământeana chemare ce-mi tulbură lăuntrurile, două țațe discută mult prea aprins într-un colț…
Dinspre mare vine miros reavăn de alge și scoici ce mă-nvăluie. E singurul lucru ce acum mă hrănește. Undeva, în larg, a fost furtună…
* *
*
Mă-nvârt printre multele mele mărunțișuri și nu sunt în stare să le aloc metrii, centimetrii, milimetrii cuveniți. Sunt copleșită de ele. O mulțime de astfel de nimicuri nu poate da naștere decât unui nimic mai mare. Cu greu le-am adunat laolaltă (mai am de adus dintr-un loc) de prin locurile pe unde le-aveam împrăștiate.
Am visat că îmi făceam bagajul și că dacă îl făceam corect, premiul ar fi fost o mare călătorie. Încă mă simt o hoinară… Dar am obosit putin. Preț de încă un popas printre plecări.
* *
*
În răscrucea aceasta de drumuri, mă aflu în punctul cel mai de jos. Cu mult sub mlaștini. E un punct de întoarcere al lumilor.
De data aceasta unghiile mele nu se vor mai rupe, genunchii și palmele nu vor mai sângera. Acum știu cum stau lucrurile… sau măcar bănuiesc.
Știu că orice început are un sfârșit ce se sfârșește întru început. Credeam că lucrurile se repetă într-o amețitoare ciclicitate. De curând am aflat că nu e chiar așa. Sunt doar șanse ce se aseamănă. Șanse de a ne duce menirea până la capăt. Drumul pe care trebuie să-l parcurgi este, însă, același. Și trebuie parcurs în întregime. Nu poți sări, ocoli nici o porțiune. Și nu poți fenta nimic. Ochiul care te urmărește nu adoarme niciodată, doar cei care te ghidează pot, uneori, chiar orbi.
„EI sunt mereu împreună dar nu se întâlnesc niciodată…”
Se spune că doar la crepuscul – atunci când clarul zilei se topeşte în noapte sau noaptea se dizolvă în ziua prelungă ce nu a minţit nicicând şi când visele fac loc întâmplării să se întâmple – sufletele lor se întâlnesc. O zi când, din nou, mă pierd în poveste… O poveste cu şoimi şi cu lupi despre care am auzit că îşi aleg perechea pe viaţă…
* *
*
Îmi pare mult prea demult, deşi nu-i, de când nu mai caut jumătate-adevăr în urme de paşi ce-au rămas zălog în nisipul-cenuşă. Acum doar îl aştept să iasă la suprafaţa ruinelor mângâiate de lumina ce se pierde difuză în aur de umbre.
Cu capul întors spre nemarginirea aceea greu de cuprins le privesc fantomaticele contururi: o umbră-tu, bizară, ce sălăşuieşte şi glăsuieşte în mine, o umbră-eu, legată de-un trup ce mă ţine captivă.
Uneori simt cum nu mai încap în lăuntru-mi, vreau să ies şi îmi fâlfâi braţele-aripi cuprinsă de dorul de a străbate spaţii şi a pune distanţă între mine şi zbuciumul ce mă leagă de lume.
* *
*
Am învăţat să privesc din adânc cu ochi ce pulsează viaţă-n artere.
Peste tot pe unde mă preumblu acum, chiar şi în locuri pe unde am mai poposit cândva, orbită fiind de micimile celor mari, văd crâmpeie de nemărginire. Atunci caut scrutând orizonturi…
* *
*
Într-un colţ de cer, acolo unde soarele apune cel mai târziu de această dată, un centaur se risipeşte gonind spre un ţinut a cărui strălucire ascunde magice locuri ce-l ademenesc chemându-l pe nume. Priveşte mereu înapoi cu teama că-l va ajunge înserarea înainte de a-şi fi săvârşit drumul.
