Bărbaţi, la colţul de ruşine! (IV)

„Sub pretextul de a elibera dorinţa de obscurantismul amoros se împrospătează, dotată cu o nouă legitimitate, vechea ură virilă împotriva femeii. Ca punct comun între reprimarea sexului şi emanciparea lui – represiunea sentimentală descalifică orice formă de juisare ce nu corespunde modelului falic al voluptăţii.”

(Pascal Bruckner & Alain Fienkielkraut – „Noua dezordine amoroasă”)

 

Ştiu de mult că bovarismele nu-s bune de nimic şi totuşi încă nu mă pot dezbăra de ele. Deh, defect de fabricaţie sau de educaţie,  nu asta vreau io acuma să dezbat aici. A apela la creierul ori la conştienţa unui bărbat, când vine vorba de femei şi de relaţionarea cu ele, este fix acelaşi lucru cu a-i spune motanului, care vrea bucata de pâine de pe televizor, că dacă sare acolo va declanşa o minicatastrofă (televizorul fiind pe un suport fixat în perete de BCA).  Ce faci în cazul motanului (asta în situaţia în care bovarismul nu este patologic şi nu te agiţi ca fasolea în gura săracului, precum cele două proaste din povestea cu drobul de sare a lui Ion Creangă)? Îi reduci până la eliminare posibilităţile de a sări (îl dai afară din cameră, iei de pe televizor obiectul dorinţei lui, îi tragi vreo două scatoalce peste ceafă şi un şut în dos, etc.). Ce faci în cazul bărbatului, în schimb? Dacă presupui că el este fiinţă dotată cu raţiune şi poate înţelege cum stau lucrurile din prima, te înşeli amarnic. Dacă te bovarizezi şi începi să faci pe nebuna, el fix asta va înţelege: că eşti o isterică nebună care, deşi îi spune că nu vrea futută, cere futută. Aici s-ar putea să aibă dreptate. Să fie o directă legătură între isteria femeilor şi futut. Numai că realitatea nu este cum o văd ei sau cum PREFERĂ ei să o vadă. Pentru că femeia vrea futută dar nu cum vor distinşii domni şi nici în condiţiile lor. Ei, abia aici apare dilema. Vor ei să afle cum vrea şi ce anume vrea femeia? NU! Vor ei să creadă femeia că plăcerea lor este şi a ei? DA! Fără osebire. Deci, fetelor, nu vă mai lăsaţi amăgite că veţi fi repede dezamăgite şi tot isterice veţi rămâne, prilej ca bărbatul să vă mai ceară un număr pentru, chipurile, a vă potoli. Că doar ei ştiu foarte bine ce ne trebuie nouă, nu-i aşa?

Aseară am avut onoarea să pălăvrăgesc (când mă mâncă, mă mâncă şi pe mine, recunosc) cu două distinse exemplare din subspecia masculină. După ce m-au zgândărit cu multă perseverenţă acolo unde ştiu ei foarte bine că am călcâiul lui Ahile, adică la misandrie, m-am trezit, în cadrul unei discuţii pe care n-am chef să o relatez nicicum că e prea ridicolă, cu următoarea replică: „Nu e nimic anormal în faptul că o fată de 12 ani suge pula, atâta timp cât şi ea vrea asta. Poate îi place şi ei, de unde ştii?”. Haida-de! Ce poate discerne un copil de 12 ani condiţionat, care trăieşte într-o societate bolnavă, cu femei condiţionate întru slava simbolului falic? De unde atâta simbol falic, stau io şi mă întreb. Căci, fie vorba între noi, nici falus nu mai poate fi numit. E doar un amărât de penis. Dacă ar fi un falus în adevăratul sens al cuvântului, ar fi suficient prin el însuşi ca să câştige femeia. Dar femeia zilelor noastre nu de el are nevoie ci de ce anume poate obţine însclavindu-se lui (cu sau fără voia ei, cu sau fără discernământul ei): bani, mâncare, adăpost, protecţie, poziţie socială, afecţiune, copii ş.am.d.  Iar toate acestea  le poate obţine de la bărbat care îşi permite să fantasmeze pentru că este bazat. Nu vă imaginaţi că pe el însuşi, ci pe puterea lui de seducţie (de comod ce este a renunţat şi la asta -trăiască prostituatele, filmele porno, mai nou piţipoancele  –toate trei menite să tolomăcească bărbaţii şi mai mult decât sunt), pe atuul forţei fizice şi pe puterea financiară. Dacă aveam un kalaşnikov la îndemână aseară, eram toată numai găuri. De obidă.

P.S. Deci, io mă voi strădui să nu mai apelez la discernământul bărbaţilor că o să mă transform, mult mai repede decât mi-aş fi dorit, într-o acritură. Voi căuta metode mai eficiente de a-i conştientiza. Măcar pe cei din jurul meu.  Probabil că ei funcţionează, ca orice mamifere care se respectă, după principiul „recompensă şi pedeapsă”. Păcat că nu toate femeile văd asta iar puţinele care văd rămân blocate, din cauza fricii sau a nu-ş ce sentimente de responsabilitate ori slăbiciuni patologice, în proiectele aşa zise bărbăteşti.  Căci cum să fii femeie într-o lume în care nu există bărbaţi?

P.S.2: De deschis mi-am cam deschis io ochii singură dar confirmările a ceea ce spun mi le-au adus, culmea, tot nişte bărbaţi. Care văd mai mult decât semenii lor. Sau nu se mai ascund după vişini crezând că asta este soluţia.

Constatări XXXV

Ar trebui ca poveştile gen „Albă ca Zăpada”, „Cenuşăreasa” şi toate celelalte cu feţi-frumoşi, prinţi focoşi şi prinţese salvate din  turn de către ei, să poarte însemnul cu pătrăţelul roşu. E o inducere în eroare crasă a copiilor. Aceste poveşti îi hrănesc, de mici, cu iluzii deşarte, pe care zadarnic încearcă să le extrapoleze mai târziu în real. N-au nici un fel de piedestal.

N-am aflat, până acum, de existenţa vreunui bărbat cu adevărat puternic prin el însuşi. Ba dimpotrivă, trăiesc cu impresia că subspecia respectivă, din specia umană, este una dintre cele cu cei mai mulţi reprezentanţi fragili de pe Planetă. Dar omii încă mai cred în aparenţe. Până când?

Bărbaţi, la colţul de ruşine! (III)

„Există bărbaţi care mor fără să fi – în afara unor fulgurante şi înspăimântătoare iluminări – bănuit ce este Celălalt (Ea).”

(Sartre – „Fiinţa şi neantul”)

Aş aduce o completare la această frază rostită de Sartre care, probabil din bun simţ, nu spune şi câţi. Eu, în misandria-mi, care începe să capete o altă dimensiune şi căreia mă străduiesc, din răsputeri,  să-i dau un alt sens, unul  mai constructiv, nu (auto)distructiv ca până acum, îndrăznesc să spun: majoritatea bărbaţilor intră în categoria asta. Cei care bănuiesc, simt, pipăie dimensiunea unei femei, sunt excepţii care se confruntă, la rându-le, cu alte limite. Limite menite să îi aducă în pragul disperării.

Vorba celui de lângă mine, la care am ajuns să subscriu aici înainte de a-i afla părerea,  nu războiul din ce în ce mai virulent dintre bărbaţi şi femei este cauza, ci ignoranţa.  Deşi ştiu că nu există vinovaţi, în reacţiile mele nu reuşesc să mă abţin de la tentaţia de a mă erija în justiţiară. Ştiu, la teorie sunt bună dar practica mă omoară.  Oricum, suntem o specie de tot rahatul pentru că, cu toată raţiunea şi capacitatea de a discerne cu care, chipurile, suntem dotaţi, nu reuşim să ajungem la cauze. Experţi în a trata efecte şi cam atât.

Ce face bărbatul când cea de acasă îl agasează cu nevoile şi dorinţele ei care ajung, cel mai adesea, la nivel de pretenţii?  Evadează în fel şi chip: la o bere cu amicii, se închide în lumea lui (altă închisoare şi mai distructivă), la amantă  sau amante – depinde de gradul de mobilitate al fiecăruia, la prostituate, divorţează (ăsta este un lucru bun – ce sens are să se chinuie unul pe altul?), apelează la fantasme cu alte femei, cât mai multe dacă e posibil, convins de propriul ego că el poate ferici două sau mai multe dintr-o lovitură, prin jocuri mai mult sau mai puţin murdare dar cu siguranţă stupide care se vor îndrepta la urma toată tot împotriva lui.

De ce vor bărbaţii mai multe femei când ei nu sunt capabili să cuprindă nici măcar una?

Presupun că întrebarea va rămâne retorică. Răspunsuri precum: frica, laşitatea, ignoranţa, faptul că sunt subjugaţi de propriul penis, etc.  au început să mă plictisească atâta timp cât nu există nici o soluţie.  Io, una, voi crede în capacitatea poligamică a bărbaţilor abia atunci când vor reuşi să facă fericite cel puţin două femei în acelaşi timp, care să mai şi ştie una de alta. Până atunci, mucles băieţi, că măcăne rău treaba. O femeie înseamnă mult mai mult decât un vagin unde să vă înfigeţi voi penisul când vi se scoală. Sau o bucătăreasă, menajeră, confidentă, bibelou, saltea, etc.  Este o fiinţă care are şi ea nevoi, altele decât o faceţi voi să creadă că are.

Veţi zice că şi femeile evadează. Aşa e. Dar ele, mai mult decât bărbaţii, sfârşesc cel mai adesea prin a rămâne nişte bovarice acre ori prin a se resemna. Motivul: patriarhatul, instituţie care condiţionează femeia. Cele care aleg să-şi bage picioarele în instituţia patriarhală plătesc preţuri inimaginabile. Şi nu în bani căci accesul la ei oricum le este tăiat.

Vreţi să aveţi linişte? Decondiţionaţi-o! Încercaţi să desfaceţi ceea ce se face şi se răsface de mii de ani întru slava simbolului falic. Ori ocupaţi-vă mai mult de cunoaşterea a tot ce înseamnă ea, fiinţă independentă de nevoile voastre ancestrale dar mărunte. Cel mai bine ar fi să le faceţi pe amândouă. 

Constatări (XXXIV)

„… Discursul masculin nu-i mai spune femeii : <Supune-te!>, el îi murmură încetişor <Cunoaşte-te pe tine însăţi>: supune-te, desigur,  dar numai poruncii instinctelor proprii; şi cum acestea zac îngropate sub prejudecăţi milenare, lasă-mă să te călăuzesc. Departe de mine ideea abjectă de a-ţi da ordine.
Ce vreau este să te ajut să te ridici; dacă-ţi cer să cedezi dorinţei mele este pentru că, în fond, este dorinţa ta, dacă te îndemn să mă imiţi în juisare este pentru că ea conţine propria ta libertate.

Nu este atât aservirea dorinţei feminine prin cruzimea unui despot sau rafinamentul unor perverşi, cât lămurirea ei cu răbdătoarea generozitate a pedagogului.”

(Pascal Bruckner&Alain Finkielkraut –  „Noua dezordine amoroasă”)

„Poate că proiectul unei revoluţii sexuale bazate pe comunitatea genitală nu este decât un mijloc de accentuare a dominaţiei masculine prin accelerarea schimbului de femei.  În felul acesta, se urmăreşte nu eliberarea femeii ci eliberarea, sub semnul erotismului masculin, a totalei sale disponibilităţi faţă de bărbaţi, a posibilităţii de a trece de la un bărbat la altul”.

(Pascal Bruckner&Alain Finkielkraut – „Noua dezordine amoroasă”)

 

Alţi doi bărbaţi care îmi confirmă că nu sunt nebună. Că misandria-mi, deşi nesănătoasă, este justificată, bazată pe ceva. Oricum aş da-o, oricum aş suci-o, mereu pic pe acelaşi lucru care nu îmi mai dă cu virgulă. Psihologia bărbatului funcţionează fix pe principiul violatorului iar a femeii, bineînţeles, pe cel al victimei. Că primul crede şi el mai mereu că este victima, asta este altă mâncare de peşte. Cine pe cine păcăleşte, de ce s-a ajuns la asta şi în care tabără este frica mai mare, mă întreb pentru a nu ştiu câta oară,  retoric, fireşte.

În aceste circumstanţe nu mă mai miră că războiul dintre sexe este departe de a  ajunge la sfârşit. Armonia este la ani lumină distanţă. Mă amuză din ce în ce mai mult ideea că bărbaţii, cu mic cu mare, ar prefera iadul biblic decât o reîntoarcere la matriarhat. La cât resentiment au acumulat femeile de-a lungul timpului, torturile la care ar fi supuşi posesorii de „oo” sunt inimaginabile. Mda… )))

Constatări (XXXIII)

„Prostia constă în voinţa de a termina”

(Gustave Flaubert)

Cum Flaubert nu prea îmi dă cu virgulă şi îmi cade destul de bine la stomac (cam ca o ciorbă proaspăt gătită şi caldă încă), aş putea deduce de aici că procrastinatorii nu sunt proşti.  Ceea ce nu cadrează deloc, da’ deloc cu mult apreciata zicală „nu lăsa pe mâine ce poţi face azi”. Chiar dacă nu se face nici o legătură cu nivelul IQ-ului în situaţia dată, io tot pot alege din toată şarada ce-mi convine, nu ce mi se vâră pe gât de către cei muuulţi şi… ştiţi voi (măcar dacă ar vrea toţi acelaşi lucru – de la mine, biensur, căci de la ei înşişi cunoaştem – ca să ştiu o socoteală şi bună). Pentru că pot şi îmi permit. Iar preţurile plătite pentru asta am ajuns deja să le percep ca fiind floare la ureche. Spre disperarea celor care nu mă pot aduce la nivelul standardelor lor oricât s-ar screme, într-un fel sau în altul.

P.S. A nu se confunda procrastinatorii cu leneşii (am simţit nevoia să fac precizarea asta ).

Constatări (XXXII)

Se ştie că libertatea,  din punct de vedere conceptual, este o noţiune abstractă. Şi relativă pe deasupra.  Poţi fi liber faţă de ceva sau cineva dar nu poţi fi liber pur şi simplu.

În consecinţă,  am ajuns la concluzia că între libertatea de a alege ceva anume şi o penitenţă asumată nu-i nici o diferenţă.  Singura consolare constă în faptul că tu alegi. Iar dacă alegerea este în concordanţă cu sinele tău, atunci, dacă eşti un optimist, te poţi considera chiar fiind în câştig.

Hoinara (II)

Hoinară din neam, mă întorc uneori în acelaşi locuri. Nu mai ştiu numărul popasurilor ce îşi repetă chemarea,  ştiu doar că potecile către ele diferă.  Mă dedau întâmplărilor, fără a pricepe cum de totul se întâmplă. Îmi calcă paşii pe urmele-mi lăsate pe aceste coclauri, stepa  îşi deschide misterul rămas ce încă m-absoarbe. La capătul ei uneori zbuciumată, alteori lină, marea  îşi spune eterna poveste, aceeaşi mereu şi de fiecare dată alta. O aud, zi de zi sau aproape,  dar n-o mai ascult ca înainte. Îi iau pulsul dar nu o ating.  Frigul îşi face simţită prezenţa în juru-mi, în mine îşi răsuceşte tăişul din ce în ce mai rar.

Pe aici oamenii sunt aceiaşi, nevoile şi ele la fel doar că mai multe.  Răbdarea, în schimb, dă bir cu fugiţii.  Trandafirii în preajmă  mor din nou continuând să înflorească. Noaptea umanităţii se apropie, făcând loc întunericului să se desfăşoare, ca şi nopţile negre şi lungi de iarnă. Până în lumină mai este cale lungă. Ieri mâinile-mi se terminau în degete prelungi de durere, ziua de azi a adus o imprevizibilă  schimbare.

Sunt o fiinţă ce îşi încredinţează somnul zorilor, habar n-am din ce regn mai fac parte, nopţile reclamă tăceri din care cuvinte se cer aruncate în lume.

*    *

*

Nu mai sunt singură, acum suntem doi, eu o pribeagă de nu mai ţin minte când, de parcă veşnicia s-a cuibărit în plecările mele, el un începător cu ochii deschişi ce-şi caută calea. Pierduţi pentru mulţi, ne-am găsit unul pe altul şi încercăm să ne regăsim drumul spre noi înşine. Ne leagă durerea. Căutările şi lehamitea ni-s aceleaşi. Iar sensurile ni le găsim unul în altul.

Starea de acum îmi binecuvântează fiinţa, o stare încremenită ce durează, parcă, de mai multe veacuri. Înlăuntruri sămânţa ce putea semăna vieţi îşi împrăştie căldura. Mă nasc a nu ştiu câta oară, noroc sau blestem nu importă.  Eram hibrid, hălăduind dezlegată prin lume,  încep din nou să semăn a femeie. Uitasem  să fiu, un gând  ce mă înfioară. E linişte: în mine, în casă şi afară. Şi ceaţă. Semnele îmi spun că e timpul să îmi urmez menirea. Vreau acasă, acolo unde îmi este inima. Sper ca de data aceasta să nu mă mai rătăcesc.

Culmea defecaţiei

Să vrei să faci un căcat cu moţ şi să comiţi o diaree.

Culmea canibalismului

Să muşti mai mult decât poţi mesteca.

Corolar: se aplică mai ales la oameni.

Constatări (XXXI)

Eu cred că se porneşte de la o premisă greşită atunci când se pune problema (non)existenţei iubirii. Iubirea, în accepţiunea mea, există ca o stare demnă de atins, independentă de terţe persoane (proiecţii). Oamenii, însă, nu înţeleg că la mijloc nu poate exista nici un troc.

În consecinţă, dacă oamenii nu iubesc, consideră ori că ea nu există, ori o confundă cu o monedă de schimb.